Ansamblul subteran din Muntele Godeanu – acolo se află tezaure vechi de mii de ani

by Secretele Muntelui Godeanu: acolo se afla un ansamblu subteran unde se ascund tezaure vechi de mii de ani. In apropierea varfului Gugu, din loc in loc, se pot observa coloane de lumina albe si difuze, care ies din interiorul muntelui si se inalta disparand in vazduh. Dupa Marea Descoperire […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Secretele Muntelui Godeanu: acolo se afla un ansamblu subteran unde se ascund tezaure vechi de mii de ani. In apropierea varfului Gugu, din loc in loc, se pot observa coloane de lumina albe si difuze, care ies din interiorul muntelui si se inalta disparand in vazduh.

Dupa Marea Descoperire din Muntii Bucegi, din August 2003, societatea romaneasca, incepe, pe zi ce trece, sa afle despre aceste lucruri, ceea ce e imbucurator. In fiecare masiv muntos din Romania se ascunde cate un tezaur, ce asteapta sa fie descoperit si revelat oamenilor. De data asta, americanii nu vor mai fi „la butoane”, ca si in cazul descoperirii Salii Proiectiilor din Bucegi.

Acesta este motivul pentru care in zona anumitor masive muntoase din Romania, se manifesta tot felul de fenomene etichetate ca fiind „paranormale”. Daca nu s-ar afla aceste tezaure, exceptionale de altfel, ascunse in acesti munti, atunci nu s-ar manifesta in zona lor aceste fenomene.

„Despre acest loc vorbeşte marele înţelept tibetan, Guru Rinpoche Padmasambhava, în profeţiile sale si in textul lasat pentru Romania. El spune că în aceste vremuri din urmă va fi un tărâm la vest, cu o mare de apă lângă un triunghi de munţi. În acei munţi se ascund mari mistere care vor fi descoperite.

Goratri este muntele în al cărui vârf se află un foarte important focar de impuls energetic. Profeţia divinului Maestru afirmă că panta fără de întoarcere a transformărilor pe această planetă va fi marcată de o descoperire extraordinară care va fi făcută în munţii din aceasta tara (n.tr. Descoperirea din Masivul Bucegi).

Aceasta este cunoscuta de o parte din oameni deja. De acum înainte, lucrurile sunt strâns înlănţuite şi sunt determinate la un nivel cauzal foarte profund. Al doilea element important, generat de primul, este descoperirea acestui pergament scris şi ducerea lui în lume, unde va fi făcut cunoscut gradat, în anumite etape.

Muntele Goratri, care este menţionat în textul profeţiilor marelui înţelept Padmasambhava, este, de fapt, muntele Godeanu, denumirea actuală fiind o transformare firească pe care a suferit-o numele iniţial în decursul mileniilor anterioare. Acest munte are o importanţă foarte mare în echilibrul energetic regional şi deţine, de asemenea, unele secrete care vor ului lumea.”[1]

GuguGugu-2muntele gugu

Radu Cinamar povesteste foarte bine in cartea „12 zile o initiere secreta”, despre ce a observat in timpul initierii de pe varful Gugu:

„Am observat printre câţiva arbori pe lângă care treceam atunci o coloană îngustă de lumină difuză, de culoare albă, care pornea din pământ şi se pierdea în bolta înstelată a cerului. Am luminat cu lanterna acel loc, care nu se afla la o depărtare mai mare de 6-7 metri, însă nu am descoperit nimic deosebit.

Am ieşit din grup şi m-am deplasat repede pe acea distanţă pentru a mă lămuri în legătură cu acel fenomen. Era ceva foarte straniu, coloana de lumină, care nu cred să fi avut un diametru mai mare de cinci centimetri, apărea brusc din pământ şi se înălţa spre cer.

Datorită faptului că era difuză şi slabă în intensitate, de departe ea putea să treacă neobservată, încordându-mi privirea am văzut atunci multe alte coloane luminoase care se aflau mai sus pe munte, în stânga noastră.

L-am ajuns din urmă pe Repa Sundhi şi i-am povestit despre această stranie manifestare, Mi-a răspuns că vârful Gugu ascunde multe mistere, vechi de mii de ani, care în parte vor fi descoperite destul de curând. Lama mi-a destăinuit că în subsolul acestui munte există o sursă formidabilă de energie, dar nu a vrut să facă şi alte precizări.

Am privit instinctiv către vârful muntelui şi exact în acel moment o pală de vânt foarte puternică şi rece ne-a izbit frontal, făcându-ne să ne clătinam, Ne-am oprit o clipă nedumeriţi, însă Elinor, care cunoştea zona, ne-a explicat că astfel de manifestări bruşte, „din senin”, sunt o carac­teristică a acestui munte.

Vedeam în jurul meu o manifestare aproape incredibilă de forţă şi de energie atmosferică: arbuşti zburând prin aer, vârtejuri de apă care izbeau năpraznic copacii, îndoindu-i până la rupere, fulgere teribile care declanşau tunete apocaliptice.

În mijlocul acestui haos înfricoşător, am observat uluit cum piatra muntelui din faţa noastră, care se afla la o distanţă de aproximativ douăzeci de metri, devine gradat transparentă, relevând o mare cavitate boltită în interiorul masivului de piatră. Înconjurată de o aură magnifică, foarte strălucitoare, Machandi a înaintat până la marginea peşterii, păşind în afara peretelui de stâncă.”[1]

De pe pagina Formula AS aflam mai multe despre secretele Masivului Retezat:

„Apariţii de tip OZN, situaţii ce ţin de paranormal, fiinţe umanoide bizare sau fenomene inexplicabile, toate acestea fac din Retezat nu doar cel mai frumos munte al României, dar şi cel mai misterios!

Dincolo de frumuseţea sa unică, în care des­coperi peşteri ornamentate cu corali, poieni nesfârşite de narcise sau pâlcuri de fluturi albaştri, Retezatul, această piramidă naturală cu vârful retezat, pare că ascunde multe enigme şi întrebări, ce depăşesc tradiţia şi poveştile populare. Există o întreagă mitologie legată de aceste locuri, încă din cele mai vechi timpuri.

Poveştile lui Ispires­cu cu Apa Vie şi Apa Moartă, cu Valea Plângerii sau Valea Seacă, cu viaţa fără de moarte sunt toate culese din această zonă. Şi tot poveste pare, dar nu este, fap­tul că ciobanii care stau cu oile şi beau apă din zona Muntelui Godeanu trăiesc în medie peste o sută de ani. Iar între vârfurile Godeanu şi Paltinu au loc fenomene bizare, ce nu se pot explica ştiin­ţific.

Oricine merge cu o busolă obiş­­nuită acolo o să vadă că este nefo­lositoare: acul ei se învârte şi nu poate indica o direcţie anumită. La prima ve­dere, este un loc cu un magnetism ne­obiş­nuit. Însă evenimentele care s-au pe­­trecut în zonă par a spune că este mai mult de-atât. Dincolo de poveşti au fost evenimente recente, trăite de oameni pregătiţi să le povestească. Prin­tre ei se numără şi George Resiga.

Sferele luminoase !

Vicepreşedinte al Salvatorilor Montani din Româ­nia, George Resiga şi-a petrecut întrea­ga viaţă pe mun­te. De 25 de ani, misiu­nea sa este de a fi îngerul păzitor al tu­riş­tilor plecaţi în drumeţie, şi aşa se face că, în în­treaga sa carieră, a bătut la pas toţi munţii României. Retezatul îl cu­noaş­te piatră cu piatră.

I-a admirat de atâtea ori lacurile glaciare înconjurate de stânci, a vă­zut sute de peşteri în care încă se păstrează oasele ani­malelor pre­istorice, i-a desluşit secretele în toate ano­tim­purile. Când nu eşti un turist gră­bit, ai timp să respiri odată cu muntele, să îţi lipeşti sufletul de el şi să îl simţi ca pe o fiinţă vie, uriaşă.

În Retezat, Geor­ge Resiga a văzut el însuşi multe feno­mene greu de expli­cat ştiinţific, întâm­plări şi experienţe ieşite din comun. „Aşa ceva nu se uită! În august 1991, am trăit un ast­fel de fenomen, aş zice de tip OZN. Era 4 august. Eram alături de colegul meu, Domokos, şi încă 5 turişti, cu care ne întorceam spre baza noastră de salvamont de la Pietrele.

Unul dintre turişti, o fată, îşi luxase picio­rul, şi grupul che­mase salvamontul să îi ajutăm. La început, ne-am des­părţit. Noi, cei care du­ceam fata, am mers mai încet. Când ne-am reîntâlnit, ne-am dat seama că luminile pe care le văzusem, şi noi, şi ei, nu erau de la grupul nostru. Am privit din nou spre ver­sant şi am văzut aceleaşi sfere luminoase, cu toţii. Se deplasau cu vite­ză foarte mare, în zona de jnea­păn, şi ne-am dat seama că om nu poate să fie.

Misterele Retezatului !

Una dintre fe­tele grupului s-a speriat şi lumina s-a oprit. Domokos credea, totuşi, că sunt oameni şi, cum noi aveam ne­voie de lumină ca să ajungem la cabană, a început să strige: «Prieteni, veniţi încoace şi lua­ţi-ne!». Moment în care luminile s-au tras într-o parte, către Şaua Văii Rele, şi au înce­put să descrie nişte forme geometrice.

Erau sfere lumi­noase, mai multe decât văzusem la început, şi ele dese­nau pe spaţii mari, aş zice de până la cinci kilometri lungime, diferite forme geometrice: o sferă, o inimă, un om în mişcare. La un moment dat, părea chiar un oraş văzut de sus, cu străzi, apoi părea o pistă de semna­lizare, ca pentru avioane.

A durat cam 27 de minute acest dans al luminilor. Destul de mult încât ne-am gândit că poate ne-am rătăcit şi se văd lu­mi­nile oraşu­lui Haţeg. Atunci am scos eu binoclul din rucsac şi am privit. Am văzut clar, la una dintre lu­mini, o zonă de metal, ca un hublou, în partea supe­rioară. Când am scos staţiile de radio-emisie, ca să îi chemăm şi pe colegii aflaţi la cabana salvamon­tului de la Pietrele, s-a lăsat o ceaţă deasă şi luminile s-au aglomerat într-un singur punct, după care au dispă­rut”, îşi aminteşte cu emoţie George acea primă întâl­nire cu misterele Retezatului. Avea să fie prima expe­rienţă de acest fel, însă nu şi ultima. La 14 zile du­pă această întâmplare, nu departe de acel loc, s-a pră­buşit, în condiţii misterioa­se, un avion, nouă per­soa­ne pierzân­du-şi viaţa în tragicul eveni­ment.

O tragedie inexplicabilă !

Avionul era un IL-18 şi era pilotat de unul dintre cei mai buni aviatori români de la vre­mea respectivă, Ioan Berenghi. Plecase din Bucu­reşti cu o echipă de specia­lişti, care trebuia să re­pare un avion din Ti­mişoara. Con­diţiile de zbor erau per­fec­te, cerul senin şi fără ploaie. Cu toa­te astea, în mod inex­plicabil, brusc, s-a pierdut legătura ra­dio cu ei, undeva în dreptul Retezatu­lui, şi ultimul mesaj a fost o jumătate de propoziţie: „Vedeţi că se vede…”.

Au început căutările şi i-au gă­sit nu departe de locul în care, cu câteva zile în urmă, George Resiga şi ceilalţi salvamontişti vă­zu­seră ciu­da­tul dans al sferelor luminoase. A fost o tragedie. Nouă per­soane au murit şi, din păcate, nicio­dată nu s-au elucidat cauzele accidentului. S-a spus că a fost eroare de pilotaj, ceea ce este greu de crezut, la expe­rienţa unui vechi pilot. S-au luat atunci în calcul şi alte posibilităţi: rachetă antiaeriană, coor­donate greşite date de la sol, un motor care a luat foc etc.

S-au veri­ficat toate şi niciuna nu a fost confirmată. Fie mag­netismul zonei a afectat apa­ratura de la bordul avio­nului şi nu au ştiut exact unde sunt, nu au reuşit să mai con­troleze poziţionarea, fie au vă­zut lumi­nile inexpli­cabile ce semă­nau cu un oraş sau cu o pistă de ateri­zare şi au crezut că sunt deja la Deva. „Ade­vărul este că lumi­nile misterioase pe care le-am văzut noi în acea noapte erau întinse pe o distanţă mare şi erau destul de puternice, cât să poată fi confundate cu luminile unui oraş, sau cu luminile unei piste de aterizare. Au redus probabil din altitudine şi s-a pro­dus accidentul”, este de părere George Resiga.

Omuleţii din ceaţă !

Un an mai târziu, în apropiere de Valea Rea, a venit de la Bucureşti un grup de cercetători, pen­tru a studia fenomenele bizare şi, spuneau ei, pre­gătiţi pentru o întâlnire de gra­dul trei. Gru­pul era condus de doamna Mi­ha­ela Mu­raru-Mândrea, ca­re iniţia­se la acea vreme Centrul de Ştiinte Pros­pective şi Science Fiction din Bu­cureşti. George Re­­siga i-a dus în apro­pierea locului unde văzu­se sferele de lu­mină ce alcătuiau, parcă, nişte mesaje.

În total au fost atunci 16 persoane, şi expediţia nu a fost deloc o sim­plă excursie la mun­te: „Ştiu că tot ce s-a fil­mat şi s-a fotografiat atunci nu s-a înregistrat. Peli­cula, filmele erau voa­late, şter­se! Experi­en­ţa însă a rămas. Nu ştiu dacă se poate considera că a fost o întâlnire de gradul trei, cel mai bine ar fi să vorbiţi cu doamna Mihaela. Dumneaei atunci a reuşit inclusiv să dese­neze un soi de fiinţe umanoide. Ori­cum, un con­tact cu altfel de enti­tăţi cu siguranţă a fost”.

Doam­na Mihaela, pe care am întâlnit-o apoi în Bucu­reşti, mi-a povestit toată acea expediţie al cărei punct culminant a fost o „întâl­nire” de gradul trei. „Nu a fost un contact fizic”, îşi amin­teşte dânsa. „Eram în­tre somn şi trezie, când am simţit telepatic sau, oricum, într-o stare de conştiinţă specia­lă, că două fiinţe uma­noide aflate în apropiere au luat legătura cu mine.

Era ca şi cum mă cercetau de la dis­tanţă, şi am fost cu­prin­să de un sentiment puter­nic de teamă. M-am rugat şi, încet-încet, m-am liniştit, iar fiinţele acelea pe care le puteam bă­nui au dispărut. Am crezut că poate e doar un vis. A doua zi, însă, am descoperit că încă un mem­­bru al echipei văzuse şi simţise acelaşi lucru”.

Vârful Păpuşa din Munţii Retezat !

În fiecare an se întâmplă evenimente inexpli­cabile în Retezat. De cele mai multe ori sunt lumini care apar, dar au fost consemnate şi sunete ciudate, care se aud din pământ, sau mici cutre­mure pe arii restrânse. Un alt caz concret a fost înregistrat în urmă cu puţin timp, tot de către echipa salvamontiştilor, când au întâlnit un grup de turişti disperaţi: erau plini de sânge pe mâini, pe faţă, şi erau în mare panică, cereau ajutor. Explica­ţiile erau halucinante.

„Turiştii au povestit că în acea zi de vară, cu cer senin şi fără nici un nor pe cer, au fost cuprinşi de o ceaţă deasă. Prin ceaţă au văzut for­me uma­noide care se apropiau sau se depăr­tau de ei, unele mişcându-se foarte rapid. S-au speriat şi au fugit la vale, pe grohotiş, ceea ce le-a cauzat rănile. Nu ştiu cât de adevărate erau acele for­me umanoide, însă fri­ca şi rănile ace­lor turişti erau cât se poate de reale.

Mă îndoiesc că un grup de câte­va persoane ar fi in­ven­tat o asemenea poveste”, spune George Resiga. Lista întâmplărilor bizare este lungă. Ea ar putea con­tinua cu mărturia domnului N. Giorgi, care în anul 1987, aflat la Chei­le Buţii, a văzut pe cer, la mare alti­tudine, o cruce luminoasă. Aceasta a mers deasupra vâr­fu­lui Pe­leaga şi a co­borât foarte repede, aproxi­ma­tiv 5000 de metri. După o oprire scurtă, lumina a dis­pă­rut. Sau cu cea a lui Nicu Vlaicu, care a văzut o sferă lumi­noa­să uriaşă, foarte aproape, în zona Muntelui Straja. Sau cu zecile de alte mărturii ale ciobanilor din zonă, care văd mereu flăcări, „dar nu ca cele de pe comori”.

Taina muntelui !

Nu am urcat niciodată până în vârful retezat al Re­tezatului. Despre acel loc se spun foarte multe po­veşti, începând cu legenda lui Iorgovan, care s-a luptat cu balaurul şi a tăiat din greşeală vârful muntelui, şi până la cele mai fanteziste teorii legate de o posibilă poartă in­ter-planetară, un veritabil teren de aterizare pentru na­vele extraterestre din trecut sau din viitor.

Doctorul Lu­cian Hăncilă din Lupeni a ajuns în nenumăratele sale drumeţii şi în acest punct ultim al Retezatului. Am vrut să-i ascult povestea şi am trecut pe la cabinetul său de la Spitalul Central din Lupeni. M-a primit ca pe un pacient, la măsuţa sa de doctor, îmbrăcat în halat alb. Cu plete până la umeri, „ca un dac liber”, şi cu o mus­taţă argintată, doctorul mi-a povestit cum i s-a pă­rut „vârful lipsă” al Retezatului. „Senzaţia mea a fost că acea platformă din vârful muntelui nu poate fi ceva natural.

Imaginaţi-vă o su­prafaţă cam cât un te­ren de fotbal, perfect dreaptă, şi numai stâncă. Oricât ar fi şlefuit vântul şi natura pia­tra, părerea mea este că nu avea cum să realizeze aşa ceva. În plus, e adevărat că mintea te duce la un aero­drom sau, oricum, la o pis­tă pe care poate să aterizeze o navă. Poate e doar din cau­za înălţimii şi a faptului că eşti între nori, ha­bar nu am, dar senzaţia mea aceas­ta a fost.

Dacă vreţi un scenariu SF, acel loc e ca şi cum un laser uriaş a deca­pitat unul dintre cei mai înalţi munţi ai României. Nu ştiu dacă e mână de om sau de altceva, dar cred că lo­cul a fost făcut aşa în mod intenţionat, nu în mod natu­ral”. Aveam să aflu însă că cea mai surprin­ză­toare ex­perienţă, doctorul Hăncilă nu a avut-o pe vârful Re­te­zatului, ci la poa­lele lui, într-un loc poa­te la fel de spec­­taculos: La­­cul Bucura. Dacă de la ciobanii din zo­nă obţinu­sem mărturii despre lumini care intră şi ies din acest lac, „fără să mişte oglinda apei”, doctorul mi-a povestit ceea ce a trăit acolo în urmă cu doar câţiva ani.

Bliţurile de la Bucura !

„Eram şase sau şapte prieteni şi am mers până la Bucura să petrecem acolo câteva zile, pe malul lacu­lui. Peisajul e superb şi lacul e ca un ochi uriaş des­chis către cer. Totul e pur şi neatins acolo! S-a întâm­plat însă că am văzut ceva foarte bizar. Era în jur de 12 noap­tea. La început, erau globuri luminoase de o culoare al­băs­­truie.

Veneau pe vale şi apoi o luau pe versantul mun­­telui Pietrele. Pentru un om, era impo­sibil să meargă pe acolo. Au stat cam 5 mi­nute şi apoi au coborât, s-au oprit şi apoi au dispărut, pur şi sim­plu. După aceea, au în­ceput în cer nişte flash-uri de lumină uriaşe, de fracţiuni de secundă.

Era ca un bliţ, dar foarte puternic. Unii au zis că e furtună pe undeva şi se văd fulgerele. Însă lu­mi­na aceea nu lumina deloc pământul, era mai degra­bă o lumină care mergea de jos în sus. Alţii au spus că sunt fulgere globulare. Mă rog, majoritatea erau convinşi că e vorba de o furtună undeva, dincolo de creastă.

Eu am zis că e imposibil şi aşa am hotărât să mergem de la Lacul Bucura până în Curmătura Bucu­rei şi să ne lămurim. Între Custura Bucurei şi Bucura, ai o vedere de ansamblu asupra tuturor munţilor din masivul Retezat. Am urcat acolo şi, surpriză: cerul era senin până departe şi nici măcar un nor pe cer. Flash-urile acelea însă au continuat să lumineze cerul într-un mod bizar. Nu aveau practic o sursă anume, un punct cu intensitate mai mare din care să iradieze, ci tot cerul se lumina în mod egal, foarte puternic”.

Doctorul Hăncilă mi-a povestit toate astea pe un ton egal, fără emfază. Părea că îmi povesteşte lucruri normale, din muntele în care a copilărit şi pe care toată viaţa l-a explorat. De fapt, acelaşi ton pe care îl au toţi oamenii din zonă când povestesc lucruri inexplicabile şi bizare pentru mine, însă vechi şi ştiute pentru ei.

În­tâlnirea cu doctorul Hăncilă s-a terminat cu o invitaţie la drumeţie, în cel mai curat spirit al iubitorilor de mun­­te: „E un mister al Retezatului, e o atmosferă ma­gică, greu de pus în cuvin­te, încât asemenea întâm­plări par fireşti acolo. Cel mai bine este să urci pe mun­te şi să vezi, dar în acelaşi timp, să simţi şi atmosfera locului, care este una specială. Aerul, apa, pământul, toate au acolo un susur păstrat de la facerea lumii: curat şi adevărat”.

Năluca albă !

Intri pe Valea Jiului, faci stânga către Lupeni, şi mergi până în ultima localitate de la poalele Reteza­tului: Câmpul lui Neag. De-acolo faci dreapta, pe drumul neasfaltat ce duce pe valea Paroşeniului şi când a dispărut şi ultima casă, o iei în sus, pe un drum ce merge pe lângă un firicel de apă, ce izvorăşte cine ştie de unde. Drumul devine o potecă întortocheată, ce te îndepărtează de lumea civilizată, pe măsură ce pădurea te învăluie în foşnet moale.

Ca într-o poveste din copilărie, flu­turi de toate culorile îţi ies în cale şi parcă vor să te cheme după ei, să te rătăcească. Le urmezi dansul şi uiţi toate gândurile, şi încotro vrei să mergi. Te laşi atras în alte locuri şi nu mai ştii cum trece timpul admirând ba o floare mică-mică, dar cu petale sofisticate, ba un fag uriaş, de cel puţin două sute de ani, ba miile de frunze ale ierburilor, decupate atât de diferit şi delicat, încât nu poţi să nu simţi mâna divină în facerea lor. Atâta frumuseţe ţi se oferă, fără să ţi se ceară nimic în schimb! Mun­tele devine un drog dul­ce, care îţi anes­teziază orice durere din suflet, îţi şterge toa­te gândurile negre şi îţi um­ple inima cu pace. Ajungi sus, pe platoul de la Păroasa, beat de fericire.

Eu am ajuns târziu: Mircea Aurel împreună cu vecinul său aproape că ter­minaseră de arat, mai aveau doar o brazdă. Doi oameni arşi de soare şi de vânt ară cu plugul tras de cal, pe sub merii înfloriţi. Îi întreb direct despre luminile şi semnele din munte. Mircea pri­veşte către Muntele Mării, ce se vede în depărtare şi, lăsând dâr­logii calului, se aşează pe margi­nea arăturii, ca să îmi poves­tească.

„Acolo, sus, pe vârful ăsta, îs două pietre aşa, ca doi stâlpi de poartă. La asta vă referiţi? Unii spun că ceva se întâmplă acolo, că se văd lumini, că ar fi comoară îngropată între ele. Da’ cine poate să ştie? Sunt semne lăsate de la Dumnezeu peste tot pe mun­ţii ăştia, da noi sun­tem poate prea mici să le înţelegem. Io pot să vă spun ce mi s-a întâmplat mie. Că io de atunci nu-s pre curios cu treburile astea, nu-mi trebe mie alte năcazuri decât ce am.

Era într-o iarnă şi am urcat cu fratele meu să tăiem ceva lemne. Şi spre seară, când eram gătaţi, io am zis că înnoptez la cineva pe sus şi pe fratele meu am zis să-l trimit aca­să. Da’ cum stăteam aşa, cum stau acuma cu dum­neata, numa ce s-arată prin pădure o lumină mare, albă. Era distanţa cam cât de-aici în fagul ăla, să zic vreo două sute de metri. Era rotundă şi mare cum îi luna! Numa’ că mai albă, albă ca laptele.

A venit şi stă­­tea nemiş­cată. Nu ştiu dacă se sprijinea pe ceva, că nu vedeam de co­paci. Da a stat o vreme. Lu frate-miu i-o fo frică. A zis că el nu se mai duce acasă. După un timp, s-a ridicat lumina ceea şi o pornit către munţi, da’ înce­tişor, aşa. Nu m-am dus să văd dacă îi urmă în zăpadă sau nu. Am înnoptat la un om şi a doua zi am plecat. Da’ astfel de lumini apar mereu şi mulţi au văzut.

Uite, colo, pe muntele ăla, s-a prăbuşit şi un avion, cred c-aţi auzit dumneavoastră. Am mai văzut lu­mini de-aceste, de se plimbă, dar mai mici şi îşi schim­­bă culorile: când bate spre roşu, când spre albastru. Or fi arătări de la Dum­­nezeu sau poate de la altu’, aşa că cine are curaj să verifice? Ne vedem noi de-ale noastre, că de muncă îi destul şi n-avem timp să ne mirăm de toate câte sunt”.

Oraşe subterane? Puncte de intersec­ţie cu alte lumi? Poartă de intrare pentru civilizaţiile extraterestre? „Fenomene in­ex­plicabile” este tot ce se poate spune des­pre ce se întâmplă în Retezat. Printre florile de o frumuseţe unică, în paradisul fluturilor, al caprelor negre şi al lacurilor glaciare neatinse, natura îşi păstrează misterele.

Mircea se ridică, apucă dârlogii calu­lui şi zice încetişor: „Hiii!”. Calul sforăie şi se opin­teşte. În urma lui, pământul se în­toarce rotund, brazda e proaspătă. Un vânt uşurel scutură floarea pomilor.”[2]

Misterul muntelui care dispare

Site-ul Realitatea TV a prezentat un articol, unde se vorbeste despre Muntele Gugu, din Muntii Retezat-Godeanu, prezentand niste intamplari cu totul si cu totul spectaculoase:

„Vârful Gugu se află în Munţii Godeanu în proximitatea Masivului Retezat la o altitudine de 2291 metri, la confluența Olteniei, Banatului şi Transilvaniei, la o distanţă de 25 de kilometri de Poiană Mărului din Caransebeş.

Mulţi turişti vin anual să viziteze unul dintre cei mai ciudaţi munţi din Valea Jiului, dar care este recomandat doar celor tari de inimă. Este vorba despre Muntele Gugu, sau Vârful Gugu, cum este cunoscut, un masiv înconjurat de mistere încă neelucidate, scrie worldwideromania.com.

Se spune că la anumite ore din zi, muntele dispare privirii, şi, în plus, au fost semnalate tot felul de fenomene stranii. Legenda spune că pe Muntele Gugu şi-ar fi avut sălaşul Zamolxe şi din acest motiv, muntele era considerat un loc sfânt de către daci. Tot aici, se spune că Decebal şi-a ascuns o mare parte din comoară, fiind convins că spiritul Înaltului Preot o va păzi de urgiile vremurilor.

Legendele vin din moşi-strămoşi, dar chiar şi în zilele noastre sunt destui care mai cred în veridicitatea lor. Dovadă că şi astăzi te poţi întâlni cu căutătorii de comori, care speră să dezgroape mult râvnitul tezaur. Locuitorilor de la baza muntelui li se mai spune şi „gugulani“, fiind renumiţi pentru longevitatea lor, aceştia punând totul pe seama zonei misterioase în care locuiesc şi a încărcării energetice mari.

Mulţi dintre turiştii veniţi în zonă pot să jure că au văzut vârful dispărând sau că au văzut explozii de lumină ţâşnind chiar din munte. La începutul anilor 90, au aflat şi cercetătorii despre misterele Gugului şi au venit în zonă. La finalul expediţiei, au declarat că au văzut luminile (de fapt, nişte fulgere globulare), care „au furat” vârful spre cer şi nu au putut dormi deloc din cauza unor „energii inexplicabile”, spun pasionaţii de misterul vârfului.

Vârful Gugu este amintit şi de Victor Kernbach în lucrarea sa „Enigmele miturilor astrale”, care spune că acest vârf este centrul unuia dintre „punctele energetice esenţiale” ale Planetei. De asemenea, despre Vf.Gugu a scris și Jules Verne în romanul său intitulat „Castelul din Carpaţi”, plasând acţiunea romanului în această zonă, fără ca vreodată să fi vizitat acest loc.”[3]

Aceste lucruri au fost demonstrate prin tot felul de masuratori radiestezice. Cei care cunosc radiestezia inteleg asta. Faptul ca multi oameni vorbesc despre acele „explozii de lumina tasnind din munte”, putem face o comparatie cu hologramele care se proiecteaza anual pe Masivul Caraiman din Muntii Bucegi, dar si holograma unei piramide perfect regulate, ce se proiecteaza pe Masivul Ceahlau, mai exact pe Varful Toaca.

Pestera Gugu – intrarea in muntele Godeanu !

Pestera Gugu 1Pestera Gugu 2Pestera Gugu 3

Academicianul Prof. univ. dr. etnobotanist, Alexandru Borza, in lucrarea sa exceptionala, „Sanctuarul Dacic”, scrie despre aceasta pestera oculta urmatoarele:

„Eu am stat de vorbă numai cu ciobanii bătrâni pe care i-am întâlnit în drumul meu din 18-22 septembrie 1942, când coborau în grupuri idilice ultimele turme cu ciobanii lor şi cu tot avutul mobil al stânelor, din masivul banatic spre Valea Timişului… Unii îmi vorbeau despre această peşteră ca despre un loc înfricoşat, în care nu îndrăznesc să intre nici ciobani, nici hoţi, nici dezertori din armată, care trec de aici spre Oltenia.

Din vorba lor se desprindea un respect mistic inconştient, faţă de munte şi peşteră. Un cioban mai tânăr, care ne-a cercetat seara la stâna Belovăşnenilor, unde am înnoptat la întoarcere, ne vorbea despre o cameră mai adâncă a peşterii, spaţioasă, cu masă şi coloane de marmură, unde se găseşte un balaur de lemn cu solzi de aur, care printr-un mecanism „feder” (de arcuri) cască gura când păşeşti în sală.

Această istorisire se reazămă desigur pe lectură, – căci ciobanul era un om sfătos şi citit – iar nu pe tradiţie veche. Am mai aflat însă, că şi Mantu, legendarul haiduc din ultimul deceniu, s-a ferit de această peşteră, ca de ceva grozav de sfânt sau blestemat şi trăia pe la stâne sau în sate, la tăinuitori în ipoteza, că peştera Gugului a servit ca locuinţă marelui preot al dacilor, se poate imagina şi aceea, că el sta acolo numai vara, iar sezonul de iarnă îl petrecea la sălaşe de pe la 1000 m altitudine, cum se află şi acum în regiune (vezi monografia Clopotivei de Conea), ori în satul mare dacic din ţara Haţegului, unde a trebuit să fie capitala civilă, economică şi administrativă a Daciei; căci cetăţile de la Costeşti, Grădiştea Ivluncelului şi din celelalte piscuri de la 1200-1300 m altitudine, erau numai burguri militare şi reşedinţa de vară a regelui şi a şefilor feudali, iar nu o capitală populată de agricultori, păstori şi meşteşugari sau negustori (streini).

Acolo lipsea cu desăvârşire locul deschis, câmpul pentru agricultură, posibilitatea de a construi case numeroase. La câţiva metri sub vârful muntelui, într-o vălişoară, se află intrarea în peşteră.

Ea este formată din trei, respectiv patru blocuri de lespezi, care n-au putut fi potriviţi în formă de uşă pătrată, decât de mână omenească, cum se vede clar şi din fotografia şi desenul alăturate. Puţin aplecat poţi intra uşor în peşteră, chiar având să treci peste blocul mare ce pare a fi fost aşezat anume ca să închidă intrarea.

Cine să fi avut interes să facă aici o uşă regulată la o peşteră în vârf de munte neumblat, dacă nu marele preot, cititor al semnelor cereşti, – care se văd aici cu un orizont de lărgime desăvârşită – o persoană, care dispunea de ajutoare suficiente, ca să potrivească stâncile uriaşe în formă de uşă regulată!

Căci trebuie să remarc categorica vechime a acestor aşezări de stânci, peste care s-a format sol cu vegetaţie străbună. Te gândeşti la construcţiile mykenice, la colibele megalite ori la mormintele preistorice din blocuri de piatră, în care se aşezau urnele villanoviene.

Intrând în peşteră, calci peste câteva blocuri neregulate căzute şi păşeşti mai departe tot peste lespezi, înaintând printre cei doi pereţi înclinaţi, dar netezi, paraleli şi înalţi ai peşterii, care este de 2 metri largă, 2-3 m înaltă şi circa 10 m lungă.

Aici puteau sta şi dormi cel puţin 10 persoane; puteau face şi foc, căci printre blocurile din tavan ale peşterii se putea face cu uşurinţă o deschidere de coş pentru fum. Mai remarc că lângă un perete stânca formează un fel de podmol jos, pe care şed şi persoanele vizibile în fotografie (Prof. Dr. Al. Buia şi elevul N. Boşcaiu, informatorul meu despre această peşteră). Peştera este deci perfect locuibilă şi a putut fi chiar confortabilă, pentru marele preot cu tovarăşii săi.

In fund peştera coboară puţin într-o încăpere neregulată, cu blocuri mari, gata să se rostogolească peste tine. O cameră de alimente ideală! Tavanul peşterii este din blocuri mari, despicate cu suprafeţe netede şi drepte, aşezate neregulat peste peştera aceasta de forma unui gang.

Fotografia alăturată prezintă interiorul peşterii, fotografiată cu aparatul Leica obiectivul Xenon, deschidere mare, cu expoziţie de 90 secunde la lumina difuză ce intra prin uşa peşterii, barată de blocul de stâncă.

Aceasta dovedeşte că ziua se poate sta în peşteră şi fără lumină artificială. Trecând dosul vârfului de munte, unde ar corespunde culoarul peşterii, găsim de fapt în linii mari traseul celor doi pereţi paraleli ieşind până aici, dar blocuri mari şi mici de granit căzute au umplut acest culoar, care este posibil să fi fost cândva tot peşteră sau mai bine zis cavernă, cu o ieşire şi în această parte şi cu eventuale deschideri în sus.

Este cu neputinţă să-ţi explici formarea peşterii întregi, respectiv acoperirea ei regulată cu blocurile imense, fără intervenţia mâinii omeneşti. Văzând această operă mare, vei înţelege sensul legendelor populare, despre „uriaşi”, care adjustează şi potrivesc opera gigantică a naturii prin asemenea isprăvi, spre folosul lor.

Cele trei ore petrecute la peşteră le-am folosit pentru studiul ei şi al vegetaţiei din jur, precum şi pentru fotografiat. N-am putut face săpături sau asemenea cercetări în peşteră, unde trebuiau ridicate stânci şi ne puteam aştepta să cadă lespezi uriaşi din tavan, peste noi. N-am putut constata nici pe pereţii regulat despicaţi – după regulile clivajului – vreo urmă de intervenţie omenească.

Dată fiind duritatea stâncilor de granit aproape schistos, cu cvarţ la suprafaţă, zgârieturi şi sculpturi nici nu sunt posibile de făcut fără unelte mecanice moderne de oţel deosebit de tare ori de diamant. In afară de intrarea construită de om, n-am putut afla nici o altă probă arheologică despre trecutul şi originea peşterii. Omul neolitic şi al bronzului n-a putut folosi această peşteră dintr-o regiune atât de neospitalieră.

El locuia mult mai jos, în peşteri largi din munţii calcaroşi. Păstorii zilelor noastre şi desigur nici aceia ai îndepărtatului trecut dacic şi medieval, n-au locuit în peşteri din vârf, construite cu mare efort, ci jos lângă pădure şi izvoare, în stâne de lemn. Hoţii nu vin aşa de sus, iar grănicerii aveau adăposturi mult mai departe şi mai jos, cum arată harta din 1828 a lui Rochel, foarte interesantă pentru cărările de munte, aceleaşi atunci ca şi azi.

Jandarmii unguri aveau casă departe în vale. în dosul intrării panta muntelui este acoperită de un desiş de jepi, curios localizat numai pe o suprafaţă restrânsă şi despărţită de alt pâlc prin pajişte bogată, pe care tolăniţi am luat şi masa de excursionişti. Mai jos, între Cracul peşterii şi între cracul care trece spre Stâna Zerveştenilor, se întinde „Valea Sacră”.

Căci vegetaţia aici e mai mult descheiată, cu pâlcuri de Cerastium cerastioides, Plantago gentianoides, Gnaphalium supinum, Polytrichum sexangulare, Thymus alpestris. Deci ceea ce este un „Schneetălchen”, zăcătoare de zăpadă, până în dricul verii.”[4]

Alexandru Borza nu avea cunostintele avansate pe care noi le avem astazi, insa informatiile publicate de ele converg in directia corecta. Toate aceste informatii pe care le-ati citit va pot ajuta sa aveti o viziune de ansamblu asupra acestui munte si a tezaurelor ascunse in inima sa.

SURSE

1. Radu Cinamar in cartea „12 zile o initiere secreta”.

2. http://www.formula-as.ro/2012/1023/societate-37/misterele-retezatului-15170

3. http://www.realitatea.net/misterul-muntelui-din-romania-care-dispare-e-unul-dintre-punctele-energetice-esentiale-ale-terrei_1465235.html#ixzz357aljifn

4. Academicianul Prof. univ. dr. etnobotanist, Alexandru Borza, in lucrarea sa exceptionala, „Sanctuarul Dacic”.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro