Alchimia – o ştiinţă misterioasă şi fascinantă

by „Oamenii de ştiinţă uită prea uşor faptul ca înainte de chimie a fost alchimia. Apărute în vremurile în care fiinţa umană trăia în unitate cu natura, cunoştinţele alchimice au fost dobândite şi transmise de către oameni profund religioşi, fascinaţi de frumuseţea, complexitatea şi armonia naturii. Pe atunci legile fizice […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

„Oamenii de ştiinţă uită prea uşor faptul ca înainte de chimie a fost alchimia. Apărute în vremurile în care fiinţa umană trăia în unitate cu natura, cunoştinţele alchimice au fost dobândite şi transmise de către oameni profund religioşi, fascinaţi de frumuseţea, complexitatea şi armonia naturii. Pe atunci legile fizice şi chimice îşi găseau rezonanţe profunde în viaţa interioară a omului, iar fenomenele observate aveau un singur scop: o mai bună cunoaştere a omului, a universului şi a zeilor.

Alchimia occidentală şi-a făcut apariţia în secolul al XII-lea într-o Europă medievală marcată de toate caracteristicile Artei Iubirii. Filosoful antic Artefius, ale cărui lucrări circulau în acea vreme în limba latină în cercurile savante din mănăstiri, îşi expune principiile în “Cartea secretă”, care atunci când aminteşte de “apa înţelepţilor” se referă de fapt la arta tainică şi la piatra filosofală: “O, cât de preţioasă şi de magnifică este această apă! Fără ea opera nu s-ar putea desăvârşi: ea este numită vasul naturii, pântecele, matricea, receptacolul tincturii, pământul şi doica sa; ea este fântâna în care se spală Regele şi Regina, şi mama care trebuie aşezată şi fixată pe pântecele fiului său care este Soarele, care provine din aceasta şi pe care aceasta l-a zămislit. Iată de ce ei se iubesc reciproc, precum mama şi fiul, şi se alătură atât de uşor unul altuia, pentru că ei provin din una şi aceeaşi rădăcină, din aceeaşi substanţă şi din aceeaşi natură.”

Această temă a “uniunii contrariilor”, a “căsătoriei dintre Rege şi Regină” sau dintre “Soare şi Lună”, dintre “cer şi pământ”, dintre “frate şi soră”, va fi constant reluată şi dezvoltată în literatura alchimică a Occidentului până în zilele noastre. Pe parcursul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, apar şi se dezvoltă, în cadrul unor domenii care la prima vedere ar fi trebuit separate: Arta Iubirii alchimice – în taina mănăstirilor şi romanul de curte – în fastul curţilor senioriale. Dacă cel de-al doilea exaltă chipul graţios al femeii şi puterile secrete ale acesteia, alchimiştii adresează ferventele lor omagii Doamnei Natură, aşa cum face spre exemplu autorul lucrării “Fântâna îndrăgostiţilor de ştiinţă”. Respectiva fântână aparţine unei “Doamne de onoare care este numită Natură şi care trebuie să fie mult onorată.”

Simbolismul alchimic

Operaţia centrală a Artei Iubirii constă în glorificarea Naturii ajutând-o să realizeze “uniunea naturilor contrarii” cum ar fi lumina şi materia. Rolul artistului (cuvântul artist are sensul de cel care realizează arta alchimică n.n.) este în primul rând de a pregăti “matricea” care constituie această materie, numită şi femeia operei, pentru a o face aptă să primească sămânţa luminoasă a bărbatului, provenind din “ceruri”. Această uniune este posibilă în virtutea legii analogiei enunţată în Tabla de Smarald, care este atribuită legendarului Hermes Trismegistos: “… Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului.” Într-adevăr, după cum remarca Limojon de Saint-Didier, datorită faptului că “natura superioară” şi “natura inferioară” sunt asemănătoare – unii spun că ar proveni din aceeaşi rădăcină – “ele pot împlini miracolul Totului”.

De asemenea Arta Iubirii este legată într-un mod foarte intim de principiul analogiei pe care se bazează de altfel toate ştiinţele tradiţionale şi care merită să ne reţină un moment atenţia. Dacă aveţi un copil de patru sau cinci ani şi îi daţi o foaie de hârtie şi creioane colorate, după câteva minute veţi vedea că pe hârtie a apărut desenul unei case luminată de un soare frumos. Toţi psihologii vor spune imediat că odrasla dumneavoastră tocmai a exprimat, în modul cel mai clar cu putinţă, o viziune intimă despre ce reprezintă pentru el universul, din momentul în care mama sa l-a adăpostit în corpul ei unde tatăl a transmis sămânţa luminoasă a vieţii. Totuşi nimeni nu l-a învăţat că mama sa este precum casa, iar tatăl său precum soarele, nimeni altcineva decât poate doar o voce provenind din profunzimile conştiinţei sale, în relaţie cu intimitatea lucrurilor.

Totuşi în câţiva ani copilul dumneavoastră va dobândi mai multă experienţă în interacţiune cu lumea exterioară în care evoluează. Într-o bună zi, vocea sa interioară va fi acoperită de cea a pedagogului care, pentru a-i face viaţa posibilă în societate, îl va face să înţeleagă că o pisică este doar o pisică şi nimic mai mult, că tatăl său este un domn care are o anumită profesie şi care îşi îndeplineşte datoriile civice, în timp ce pământul se învârte în jurul soarelui într-un interval de 365 de zile.

Copilul dumneavoastră va accepta fără dificultate această nouă viziune asupra universului, divizată şi puţin cam severă, pentru că ea va fi conformă cu experienţele sale senzoriale: ce e bun şi ce e rău, ce e cald şi ce e rece, ce e mare şi ce e mic, la fel ca şi identitatea obiectelor în timp. Raţionamentul analitic cu care se va obişnui treptat va fi în acord cu percepţia sa despre mediul înconjurător pentru a afirma valoare pragmatică a principiului identităţii; fără a fi împiedicat, în acelaşi timp, în jocul său (unde fiecare obiect poate figura de fapt un altul, unde o bucată de lemn poate fi la fel de bine un copil, un avion sau un cal, fără a pierde din acest motiv atributul său original de bucată de lemn) să continue punerea în practică a certitudinii sale intime despre adevărul superior al analogiei: “Totul se găseşte în Tot.”

Este nevoie de mai mult ca să ne dăm seama că această activitate ludică nu este rezervată doar copilăriei. Am putea fi surprinşi să aflăm de exmplu cât de multe astfel de transferuri de obiecte au fost la originea unor mari realizări. În consecinţă, apropierea de real are două fundamente care coexistă în conştiinţă şi care determină două modalităţi: în jurul principiului identităţii se cristalizează noţiunea de conştiinţă supranumită a stării de veghe, în timp ce analogia curge fără încetare, precum un izvor subteran pentru a da viaţă tuturor fiinţelor, afirmând unitatea originară a Întregului. Analogia se adresează inteligenţei inimii şi creativităţii. Ea provine, după cum sublinia René Alleau, din poezie şi constituie fundamentul alchimiei tradiţionale.

Chimie şi alchimie

Principiul identităţii distinge înainte de toate exteriorul obiectelor şi le identifică prin diferenţă. El se adresează intelectului şi are nevoie de clasificare. El provine din matematică, şi pe el este clădit edificiul ştiinţelor contemporane. Înţelegem astfel de ce alchimia este practic inaccessibilă mentalităţii din epoca noastră, în special chimiei şi metodelor sale de investigaţie, fapt care totuşi nu prejudiciază cu nimic valoarea şi fundamentul ştiinţelor actuale sau antica Artă a lui Hermes.

Chimia şi alchimia au amândouă ca suport obiectiv materia minerală. Diferenţa esenţială dintre cele două demersuri provine în primul rând dintr-o divergenţă de optică în faţa acestei materii: acolo unde chimistul manipulează un corp anorganic şi supus experimentelor sale, filosoful hermetic se implică în a însufleţi subiectul operei în care el recunoaşte o lume animată şi vie, analogă universului, numit şi Macrocosmos, în timp ce omul este numit microcosmos. O lume cu stelele sale, cu soarele său, luna sa, oceanele sale şi furtunile acestora, animalele sale sălbatice, munţii săi, preeriile şi pădurile sale, palatele, regii şi prinţesele sale, grădinile sale cu fântâni proaspete adăpostite de umbră şi perlele sale.

În timp ce chimistul sau fizicianul realizează o autopsie a materiei pe care el caută să o descompună în elementele sale ultime pentru a-i înţelege mecanismele, alchimistul este mult mai dispus să-i dăruiască acesteia mângâierile unui amant, aşa cum trebuie să fi făcut artistul cunoscut sub numele de Philotechne, dintr-un tratat german de la începutul secolului XVII, căruia natura îi apare “într-o grădină verde extrem de agreabilă” ca fiind o “nimfă de o frumuseţe admirabilă” şi “în întregime nudă, încurajându-şi admiratorii cu cuvinte ardente: “Dragul meu Philotechne, eu îţi aparţin, eu sunt cea pe care tu o iubeşti. De ce nu iei trandafirii roz ai obrajilor mei, de ce nu amesteci petalele cu mierea prea dulce a buzelor mele roşii? Fă acest lucru şi vei trăi.”

În acest ultim sfat, nimfa prezintă darul de neînlocuit al vieţii ca rezultat al unei practici fericite a Artei Iubirii, altfel spus, al uniunii naturilor care de altfel nu contenesc să fie garantul nemuririi la toate nivelele de existenţă, fie că e vorba de “fuziunea mistică” cu principiul, de reproducerea speciilor, sau de uniunea totală dintre corpuri şi suflete care în romanul de curte garantează amanţilor trimful asupra morţii: “Iubite, cuprinde-mă cu braţele tale şi strânge-mă atât de tare încât, în această îmbrăţişare, inimile noastre să se spargă şi sufletele să-şi ia zborul! Du-mă în ţara binecuvântată despre care îmi vorbeai odinioară: în ţara fără de întoarcere, unde muzicieni vestiţi cântă cântece fără oprire. Haide, ia-mă cu tine! – Da, te voi duce în ţara celor Vii. Timpul se apropie: Nu am băut noi deja toată mizeria şi toată bucuria?”

Dacă este adevărat că în alchimia tradiţională cunoaşterea se bazează înainte de orice pe criterii de iubire, putem să ne dăm foarte uşor seama de faptul că acest domeniu este inaccesibil sistemelor de gândire fondate pe obiectivitatea rece a analizei. Astfel, lumea alchimică a fost adesori calificată ca fiind închisă, deşi ea este larg deschisă pentru cei care rămân capabili să urmeze căile simple ale naturii. Fraza din Evanghelia după Matei: “lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19.13) îşi găseşte aici o perfectă ilustrare.

Copiii alchimiei

Este bine să precizăm din ce punct de vedere putem considera lumea alchimiei ca fiind “închisă”. Ca orice activitate care provine din poezie, alchimia este larg deschisă în profunzimile sale intime către infinitul tuturor posibilităţilor şi către toate cerurile. Accesul la ea nu este restricţionat decât pentru cei care şi-au astupat urechile şi nu mai aud vorbele naturii, la fel cum poezia va fi mereu închisă pentru cei care au pierdut contactul cu spiritul.

Aici revine ca un ecou din secolul al XV-lea aforismul celebrului Nicolas Valois: “Răbdarea este scara filosofilor, iar umilinţa este poarta grădinii lor.” Aşa cum există minerale şi metale extrase din mină, unde trăiau limitate în starea lor, inapte să evolueze, la fel există şi oameni care au pierdut minunatele posibilităţi ale copilăriei, renunţând la deschiderea inimii în favoarea maturităţii intelectuale. Este ceea ce afirmă “locuitorul Nordului”: “… Iată aici cauza primară şi adevărată pentru care Natura a ascuns acest Palat deschis şi regal atâtor filosofi, chiar şi celor cu spirit foarte subtil; îndepărtându-se, încă din tinereţea lor, faţă de drumul simplu al Naturii, prin concluzie aparţinând Logicii şi Metafizicii, şi înşelaţi chiar de iluziile celor mai bune cărţi, ei îşi imaginează că această artă este mai profundă şi mai dificilă decât orice altă metafizică; deşi Natura ingenuă merge şi aici, ca în toate operaţiile sale, cu un pas drept şi simplu.”

04_06_alchemy

În ce priveşte lumea alchimică, nimeni nu va descoperi accesul către ea, dacă nu şi-a deschis mai întâi sufletul; metalul nu poate fi abordat fără deschidere mentală. Situată în centrul lucrurilor, „fortăreaţa” alchimică nu este totuşi un loc împrejmuit pe care l-am putea înconjura, ci este un spaţiu infinit; ea se întinde dincolo de cadrul în care starea noastră de conştiinţă cotidiană ne ţine prizonieri, iar noi trebuie să îi găsim intrarea chiar în centrul fiinţei noastre. O serie de porţi care presupun existenţa unei serii de chei, pe care le putem descoperi doar dacă le căutăm.”[1]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=4402&lang=RO
  2. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Zamolxe România (DZR)

Despre Departamentul Zamolxe România (DZR)

Departamentul Zamolxe România (DZR) - Conspirații, Mistere, Paranormal, Extraterestri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dzr.org.ro